Guvernarea şi Economia

ADMINISTRAŢIE ŞI COMERŢ

Faraonul era monarhul absolut al ţării şi, teoretic, deţinea controlul complet al terenurilor şi resurselor Egiptului. Regele era comandantul militar suprem şi şef al guvernului, bazat pe o birocraţie de funcţionari pentru gestionarea afacerilor sale. Al doilea la comandă era vizirul, care avea rol administrativ, care acţiona în calitate de reprezentant al regelui şi coordona inspecţia terenurilor, trezoreriei, proiectelor de construcţie, sistemului juridic şi arhivelor. La nivel regional, ţara a fost împărţită în 42 regiuni administrative numite nome, fiecare guvernată de un nomarh, care era responsabil în faţa vizirului pentru jurisdicţia sa.
Templele formau coloana vertebrală a economiei. Nu numai că erau case de cult, dar au fost, de asemenea, responsabile pentru colectarea şi stocarea bogăţiei ţării într-un sistem de hambare şi trezorerii administrate de supraveghetori, care redistribuiau cereale şi produse. O mare parte a economiei a fost organizată la nivel central şi strict controlată. Cu toate că vechii egipteni nu au folosit moneda până în perioada târzie, ei au utilizat trocul , care consta în saci standard de cereale şi unitatea de Deben, o greutate de aproximativ 91 de grame de cupru sau argint, formând un numitor comun. Lucrătorii erau plătiţi în cereale, un muncitor simplu putând câştiga 5 saci cu cereale pe lună (200 kg sau 400 kg), în timp ce un şef de echipă putea câştiga 7 saci cu cereale (250 kg sau 550 kg) pe lună. Preţurile erau fixate în întreaga ţară şi înregistrate pe liste pentru a facilita tranzacţionarea, de exemplu, un veşmânt costa cinci debeni din cupru, în timp ce o vaca costa 140 debeni. Cerealele puteau fi schimbate cu alte produse, conform listei preţurilor fixate. Din secolului V î.en., moneda a fost introdusă în Egipt din străinătate, provenită de la greci şi romani. La început, monedele au fost folosite ca piese standardizate din metal preţios, mai degrabă decât bani adevăraţi, dar în secolele următoare comercianţii internaţionali care veneau tranzicţionau în monede.
Vechii egipteni se angajau în comerţul cu vecinii lor străini pentru a obţine bunuri rare,exotice ce nu se găseau în Egipt. În perioada predinastică, ei au stabilit comerţul cu Nubia pentru a obţine aur şi tămâie. Au stabilit comerţul cu Palestina, după cum reiese din ulcioarele de stil palestinian găsite în mormintele faraonilor din prima dinastie. O colonie egipteană staţionată în sudul Canaanului datează cu puţin timp înainte de prima dinastie. Narmer avea vase egiptene de ceramică produsă în Canaan şi exportată înapoi în Egipt. În dinastia a II-a, comerţul cu Byblos i-a oferit Egiptului o sursă esenţială de lemn de calitate ce nu se găsea în Egipt. Din dinastia a V-a, comerţul cu Punt îi furniza aur, răşini aromatice, abanos, fildeş şi animalele sălbatice, cum ar fi maimuţe şi babuini. Egiptul s-au bazat pe comerţul cu Anatolia pentru cantităţi esenţiale de staniu, precum şi livrările suplimentare de cupru, ambele metalele fiind necesare pentru fabricarea bronzului. Vechii egipteni apreciau piatra lapis lazuli, care a trebuit să fie importată chiar din Afganistan. Partenerii comerciali mediteraneeni ai Egiptului erau Grecia şi Creta, care livrau ulei de măsline. În schimb pentru importurile sale de lux şi de materii prime, Egiptul exporta în principal cereale, aur, lenjerie şi papirus, inclusiv sticlă şi obiecte de piatră.